DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE

Carte tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Părinte Justinian,

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008

fragment : Cap 2. Părintele Justin Pârvu:Aiudul, jertfă şi sfinţenie

Aiudul, jertfă şi sfinţenie[1]

Părintele Justin Pârvu

- Părinte, cum v-aţi reamintit Aiudul?

- Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelaşi timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi cuie… ceva de neînchipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor noştri, care au venit înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.

Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în ’44, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, occidentul chiar era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice gheare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până şi organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret.

În 1948 a fost cel mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Munţii Tarcăului urma să se adune o tabără ce ajunsese să depăşească 9000 de tineri. Când au văzut ei cât tineret este implicat, au şi început arestările. S-au văzut aşa de slabi şi de neputincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa în 14 mai au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au umplut toate închisorile, au curăţat tot ce a fost mai important...

Cu un an înainte, în 1947, la deschiderea anului universitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat la Iaşi, la Universitate, să ţină un discurs. De cum a început discursul, au început şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bocanc; şi-au închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej. În acele zile, toate tablourile lui Gheorghiu Dej, ale Anei Pauker erau dimineaţa găsite pe jos... Această stare de lucru a durat vreo lună jumate, două aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i culeagă… şi astfel a ajuns tot tineretul nostru de elită în puşcării.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat în- tr-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.

***

Noi purtăm această cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca să răsplătim toate păcatele neamului nostru, de la începuturile vieţii politice după secolul XIX şi până-n prezent. Dacă va veni peste noi o altă pedeapsă, şi care va veni numaidecât, va veni pentru nerecunoştinţa noastră a românilor ortodocşi care călcăm pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am îndrepta e picătura de sânge pe metru pătrat.

Dacă Biserica noastră ortodoxă nu se va apropia cu toată dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradantă şi mai disperată a popoarelor care au dispărut de pe harta Europei. De aceea, nu ne rămâne astăzi decât să ne reîntoarcem la cei pe care prin aceste jertfe înalte Dumnezeu i-a ales şi i-a aşezat să moară în cele mai groaznice chinuri.

Nu trebuie să stea în cale coloratura politică; politica este ceva omenesc, dar ce-i revine Bisericii este ca dumnezeiescul să-l scoată din omenesc şi să-l pună la adevărata valoare. Nu ne interesează ce a fost Sfântul Gheorghe, ce a fost Sfântul Dumitru, ce a fost Sfântul Ioan Iacob, nu ne interesează dacă a fost pe vechi sau pe nou, dacă a fost legionar sau nu - ei rămân martiri pentru că au jertfit viaţa lor pentru Dumnezeu şi neamul lor, ca nişte adevăraţi chemaţi şi aleşi ai Lui. Trebuie să ne dezbrăcăm de mentalitatea că a fost dintr-un partid sau altul. Noi suntem datori să-i punem în icoană pentru viitorul naţiei şi Bisericii noastre, ca oglinzi bine roditoare în viaţa noastră creştin-ortodoxă. Pentru că sămânţa creştinismului este sângele acestor martiri. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem la o lumină care să bucure neamul prin canonizarea măcar a unora dintre ei.[2]

***

Dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.[3]

***

Necanonizarea noilor martiri ţine de nerespectarea dogmelor şi învăţăturilor Bisericii lui Hristos, Care Şi-a luat jertfele cele mai plăcute ale neamului. Nu sunt împotriva sfinţilor noştri de altădată, dar vreau să spun că avem această perioadă în istorie cu care ne putem duce în faţa lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul ţării, din toate puşcăriile, martiri care împlinesc toate condiţiile canonice necesare unei canonizări.

Iată că de pildă Biserica Ortodoxă Rusă are peste o mie de sfinţi canonizaţi şi canonizează în continuare martirii din temniţele comuniste. Acest gest al lor ar trebui să ne încurajeze şi pe noi. Să dăm la o parte temerea şi orice fel de interese, să putem intra în dorinţa şi în durerile neamului nostru. Să lăsăm la o parte viaţa noastră burgheză, care ne-a dus la lenevie şi trândăvie; toate interesele de orice fel, pe care le avem, să le lepădăm, că acestea sunt punga lui Iuda, care L-a trădat pe Hristos şi această trădare se urmăreşte şi până astăzi, din dorinţa de stăpânire şi de mărire a scaunelor deşarte.[4]

---

[1] Interviu realizat de Monahia Fotini, din Revista Atitudini, nr. 3/2008, pp. 24-27.

[2] Din interviul luat părintelui Justin Pârvu de Victor Roncea, tipărit sub titlul Martirii din închisori ar trebui canonizaţi – apărut în Ziua, 22 iulie 2008.

[3] Din volumul Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, volum de Adrian Alui Gheorghe, Editura Credinţa strămoşească, 2005.

[4] Citat din Revista Atitudini, nr. 3/2008, p 94.