"Au venit, maica, nenorocitii astia de comunisti la putere si ne-au luat tot : parul din cap, pamantul, caruta. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul."
Mama Rizea: "Trei zile daca mai traiesc, da'vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea"
Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges.
A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului. A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.
Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.
A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.
Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale" din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani. A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare. In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei. "Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic".
In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati "dusmani ai poporului". 35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.
La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid". In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare", dar a reusit sa fuga. Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea au inceput sa i se ia interviuri.
Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de stuff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu - credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor. Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor. In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari", povesteste Rizea. "Pana oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara". Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.
O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu...
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze. Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.
Elisabeta Rizea:
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani. Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos. M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut...”
“Pe cine, oare, deranjeaza sfintele icoane si crucifixele? (…) Nu vi se pare decizia autoritatilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor in scoli, ridicola? Sau este, de fapt, aceeasi obsesie a Revolutiei Franceze care tocmai a dezbracat uniforma stalinista pentru a-si pune, de data aceasta, papionul european?”
Iubitului nostru cler si popor har, pace si mila de la Dumnezeu, Tatal nostru, iar de la Noi arhieresti binecuvantari! Preacucernici si Preacuviosi Parinti, Preacuvioase Maici, Iubiti credinciosi si credincioase, Sarbatorim in fiecare decembrie Nasterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatal (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adica „icoana” Sa. Si n-am fi avut astazi decat o cunoastere foarte limitata despre Dumnezeu-Parintele, daca nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Sau intrupat (Mt. 11, 27 si Lc. 10, 22), pogorarea Sa pe pamant dand Dumnezeirii un chip si o icoana si facandu-ne accesibila, astfel, calea ce duce la indumnezeire. De aceea, a respinge chipul si icoana Sa inseamna a refuza comuniunea cu El. Acest lucru se cere afirmat cu tarie intr-o vreme in care chipul, adica icoana si celelalte insemne crestine – expresii si reprezentari ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neinteles intr-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranta. Va amintiti, insa, de asa numitul „razboi al icoanelor” de acum trei ani, cand unii compatrioti de-ai nostri au cerut – culmea, tocmai „in numele democratiei” -, expulzarea icoanelor din scoli, iar Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, in virtutea aceleiasi „democratii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteti la curent, apoi, cu recenta decizie a Curtii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminata prezenta crucifixelor in scolile din Italia? Nu vi se pare ca am mai vazut cliseele acestea? Ba da… insa in „era dictaturii comuniste”, cand ne erau prigonite insemnele si manifestarile religioase de catre un regim care, cel putin, isi asuma pe fata ideologia atee. De data aceasta, surpriza!? Avem de-a face cu o toleranta dusa pana la fanatism… si, cine ar fi crezut ca si toleranta isi poate avea fanaticii ei?… Multa vreme, personal am considerat ca cel mai mare rau al libertatii gresit intelese este „cultivarea” nepasarii si a indiferentismului religios. Constat insa ca „cineva” si-a pierdut cu totul rabdarea si bate din picior nemultumit de ritmul prea lent (?!) al secularizarii si descrestinarii. Pe cine, oare, deranjeaza sfintele icoane si crucifixele? Intr-o lume care cultiva cu insatietate „imaginea” prin televiziune si internet, pe cine supara „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autoritatilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor in scoli, ridicola? Sau este, de fapt, aceeasi obsesie a Revolutiei Franceze care tocmai a dezbracat uniforma stalinista pentru a-si pune, de data aceasta, papionul european? Iubiti frati si surori in Domnul! Am crezut, in decembrie ‘89, ca democratia inseamna inclusiv libertate religioasa si, pentru aceasta, am consimtit cu totii la toleranta. De aceea, consider ca avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentarile crestine, sub pretextul unei „tolerante intolerante”, sa ne intrebam daca nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-cratie”, iar nu cu o democratie autentica?! Pentru ca, daca imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune si internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adica icoanele, de ce sunt intolerabile? Daca marsurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea pacatelor impotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Si daca prostitutia si drogurile se cer, pana si de catre cea mai inalta institutie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoaca mai mult pervertirea firii omului si pierderea echilibrului fiintei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstratiile nerusinate si sfidatoare ale unor persoane care au nevoie mai degraba de doctor decat de legi speciale? Si ce afecteaza mai mult coeziunea familiei si sanatatea spirituala a unui popor – afisarea insemnelor religioase, ori dezincriminarea si liberalizarea prostitutiei si a drogurilor, fie ele si usoare? Dragii mei! Cred ca a venit vremea sa ne intrebam si sa cautam cu totii un raspuns cat se poate de clar la intrebarea: Pe cine deranjeaza simbolurile noastre crestine in Europa, cata vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au nascut toate pe rand in cristelnita sfantului Botez si a Mirungerii crestine? Cu ce impieteaza o identitate, mai sigura si decat varsta insasi a natiunilor crestine europene? Cine are interes sa schimbe prematur istoria si cultura batranului continent, mai inainte ca acesta sa agonizeze singur, sub spectrul secularizarii si descrestinarii ce ii pandesc avide ultimele zvacniri de spiritualitate? De aceea, la o zi sfanta ca cea de astazi, in care sarbatorim mai bine de 2000 de ani de cand „Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi…” (In. 1, 14) ca Icoana si Chip al Tatalui, nu ne ramane decat sa ne rugam si sa luptam ca Binele sa se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decat raul; ca tot ce avem mai sfant si mai valoros in noi sa nu poata fi niciodata rapus de o logica cel putin stranie, a unei democratii interpretata intr-un mod halucinant. Sa ne pastram cu sfintenie insemnele religioase, obiceiurile si datinile sfinte, pentru ca tavalugul globalizarii sa nu ne poata inghiti tot ceea ce a mai ramas crestinesc si romanesc in noi – credinta si cultura strabuna. Sa ne rugam Dumnezeului intrupat, si pentru aceasta zugravit in icoane si reprezentat prin insemne sfinte, sa ne pazeasca de toti dusmanii credintei si culturii noastre, asa cum a fost pazit si Pruncul Sfant de mania celor ce au vrut sa-I ia viata inca de la Nasterea Sa. Sa sarbatorim Craciunul crestineste si romaneste, bucurandu-ne de tot ceea ce am mostenit de la stramosi si impartasind fiilor si urmasilor nostri tezaurul acesta sfant al unei istorii si traditii de doua ori milenare! Al vostru catre Domnul rugator, † SEBASTIAN, EPISCOPUL SLATINEI SI ROMANATILOR
Prof. dr. PETRU CALISTRU (Institutul Victor Babes) – declaratii bomba: TOT SISTEMUL SANITAR MONDIAL ESTE PUS IN SLUJBA BIG PHARMA. “TOTUL ESTE UN JOC ECONOMIC MONDIAL”
Dr. ADRIAN STREINU-CERCEL ii asimileaza cu infractorii pe cei care refuza vaccinarea, incercand sa ordone, ilegal, penalizarea lor financiara
Dr. PETRU CALISTRU: “Acum nu se mai cuceresc tarile cu sabia, ci economic, fortandu-le sa achizitioneze si ceea ce nu trebuie. Tot sistemul sanitar mondial nu mai este pus in slujba individului, ci a producatorilor de medicamente si echipamente medicale”.
Romania libera, 16 dec. 2009: Asigurarile sociale, virusate de A/H1N1
“Pentru ca ordinele Organizatiei Mondiale a Sanatatii, anume de imunizare a cel putin 20% din populatie impotriva virusului A/H1N1, trebuie respectate, si nicidecum comentate, Ministerul Sanatatii cauta tot felul de metode de convingere a romanilor ca trebuie sa se vaccineze.
Ultima metoda o constituie amenintarea cu suportarea tratamentului din buzunarul propriu de catre toti cei care nu se vor vaccina, dar se vor imbolnavi de gripa porcina.[...]
“Eu nu ii vaccinez pe romani cu forta, dar, daca se imbolnavesc, ii voi obliga sa-si plateasca tratamentul. In conditii de pandemie, eu inteleg sa ii protejez si singura metoda este vaccinarea. Eu am un singur obiectiv, sa reduc numarul de decese din cauza gripei porcine si altceva nu ma intereseaza”, ne-a mai spus profesorul Streinu-Cercel.
Afirmatiile secretarului de stat sunt deja uluitoare, mai ales ca o lege, cea a asigurarilor sociale de sanatate, nu se poate modifica printr-un ordin de ministru, chit ca se motiveaza prin pandemie si se face trimitere chiar la Codul Penal. Mai direct spus, romanii care se vor imbolnavi de gripa porcina sunt deja asimilati cu infractorii si, daca vor avea acest ghinion, vor fi obligati sa-si plateasca spitalizarea, autoritatile medicale asigurand doar asistenta medicala, cum a subliniat profesorul Cercel.
Ceea ce uita secretarul de stat este ca, in decurs de doua saptamani, sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie, s-au inregistrat 22 de decese pe motiv de complicatii generate de gripa sezoniera. De ce pentru aceasta nu se face aceeasi reclama a vaccinurilor? Simplu, pentru ca nu aceasta este prioritatea OMS.
Masurile propuse de profesorul Cercel sunt contrazise de prof. dr. Petru Calistru de la Institutul de Boli Infectioase “Victor Babes” din Capitala, care subliniaza ca in Romania avem de-a face doar cu a respecta ordinele venite din afara tarii:
“Nu se poate asa ceva si nici nu are cum. Legea asigurarilor de sanatate nu poate fi stearsa cu buretele. Nu putem pe date statistice sa facem seroepidemiologie. Diagnosticul de gripa A/H1N1 este riguros, centralizat si sunt necesare teste, deci nu se poate renunta la testari pe motiv ca ar fi bani cheltuiti aiurea.
De fapt, este vorba de a respecta ordinele de la OMS. Daca acest organism a stabilit ca 20% din populatie trebuie sa fie protejate (ca restul de 80% pot sa moara, nu?), atunci trebuie sa ii intelegem si pe cei de la Ministerul Sanatatii. E limpede ca aceste vaccinuri trebuie consumate, sa nu ramana cu ele neutilizate. Acum nu se mai cuceresc tarile cu sabia, ci economic, fortandu-le sa achizitioneze si ceea ce nu trebuie. Tot sistemul sanitar mondial nu mai este pus in slujba individului, ci a producatorilor de medicamente si echipamente medicale. Nu mai exista grija fata de individ, ci doar de stimulare a consumului. Una este sa tratezi un pacient care are nevoie si alta sa arunci cu antivirale si sa lasi insa oamenii fara de nici unele – fara mancare, o locuinta incalzita etc.
Totul este un joc economic mondial. Este suficient sa ne uitam si sa vedem ca presedintele Obama este cel mai inversunat agent de vanzari din lume pentru vaccinul impotriva gripei porcine, iar presedinta OMS era chiar fericita cand a anuntat ca exista pandemie. Aceasta gripa nu a aparut acum, unele studii japoneze arata ca virusul gripal A/H1N1 este de cel putin 30 de ani, poate chiar 100″, ne-a declarat profesorul Calistru.
Diagnostic statistic prin modele matematice
Potrivit MS, in ultimele 24 de ore au fost confirmate 81 de cazuri noi de gripa cu virusul A/H1N1 si s-au inregistrat doua decese la persoane cu boli asociate. In total este vorba de 4.485 de cazuri de gripa A/H1N1, dintre care 27 de decese, ceea ce inseamna o rata a fatalitatii de 0,52%. Curios este insa cum MS mai spune ca se tot confirma noi cazuri de gripa A/H1N1 daca secretarul de stat Streinu-Cercel spune ca inca de saptamana trecuta a oprit testele pentru depistarea gripei porcine? Se pare ca si atunci cand este vorba de viata unui om, MS se foloseste doar de date statistice si modele matematice in stabilirea diagnosticului”. * CV-ul Prof. Dr. Petru Calistru Acest articol a fost preluat de pe site-ul : www.razbointrucuvant.ro
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt n-aveau nici un continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã. Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Pânã si dispretul ni se pãrea un efort. Tara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsã reusitã.
Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãtul dulce al lipsei de menire.
Biata tarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãretie si un posibil vag.
În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Si el a rupt tãcerea blândã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintã se îndrepta spre putere.
*
Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ?
Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.
Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era "destept", Cãpitanul era profund. Dezastrul spiritual al tãrii derivã din inteligenta fãrã continut, din desteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract si rãpeste spiritului latura destinului. Desteptãciunea degradeazã pânã si suferinta în flecãrealã.
Dar Cãpitanului, grele si rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vietii lui, îmi rãspundea : "Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gândesc". Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura si cerul. Si când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a tãrii s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a conditiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiratia zilnicã a României. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i si rãscumpere trecutul, sã insufle absenta secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã si unicã, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reactiune în fata unui trecut de nenoroc. Aceastã natie n-a excelat în lume decât prin consecventa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezmintit. Substanta noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãsi pendularea între o amãrãciune dizolvantã si o furie optimistã.
Într-un moment de descurajare I-am spus Cãpitanului :
-Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantã.
-Ai dreptate, mi-a rãspuns. Sunt totusi unele semne.
-Miscarea Legionarã, adaug eu.
Si atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reânvierea virtutilor dace. Si-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umanã infinit amenintãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã… Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.
Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. În locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o cruntã înversunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.
Acel ce a dat tãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile în imediat si în vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.
A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãti i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine si problema pãcatului, comertul si credinta.
Nimeni nu trebuia sã uite : Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.
Fiecare credea a-l întelege. El totusi scãpa fiecãruia. Depãsise limitele României. Însãsi miscãrii i-a propus un mod de viatã care întrece rezistenta româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el n-a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totusi mai putin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.
Într-o natie de slugi el a introdus onoarea si într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, si pe dusmani. Cãci acestia din lichele au devenit monstri. S-a (l-a) obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacã mãretia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalentã negativã. Am fi nedrepti cu cãlãii, dacã I-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas în plus si trezeau gelozia Diavolului.
În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãldut. Peste tarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemãrii. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !
Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România si Cãpitan, n-as fi ezitat o clipã.
Dupã moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.
Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sã fim lasi si sã ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? "De aici încolo tara va fi condusã de un mort", îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã si-a readus cerul deasupra României.
-Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelaşi timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi cuie… ceva de neînchipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor noştri, care au venit înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.
Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în ’44, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, occidentul chiar era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice gheare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până şi organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret.
În 1948 a fost cel mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Munţii Tarcăului urma să se adune o tabără ce ajunsese să depăşească 9000 de tineri. Când au văzut ei cât tineret este implicat, au şi început arestările. S-au văzut aşa de slabi şi de neputincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa în 14 mai au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au umplut toate închisorile, au curăţat tot ce a fost mai important...
Cu un an înainte, în 1947, la deschiderea anului universitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat la Iaşi, la Universitate, să ţină un discurs. De cum a început discursul, au început şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bocanc; şi-au închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej. În acele zile, toate tablourile lui Gheorghiu Dej, ale Anei Pauker erau dimineaţa găsite pe jos... Această stare de lucru a durat vreo lună jumate, două aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i culeagă… şi astfel a ajuns tot tineretul nostru de elită în puşcării.
-Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?
-Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat în- tr-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.
Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.
-Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?
- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?
Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?
Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.
Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.
Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.
-De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?
- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).
Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.
Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?
Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?
Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.
-Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...
-Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.
***
Noi purtăm această cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca să răsplătim toate păcatele neamului nostru, de la începuturile vieţii politice după secolul XIX şi până-n prezent. Dacă va veni peste noi o altă pedeapsă, şi care va veni numaidecât, va veni pentru nerecunoştinţa noastră a românilor ortodocşi care călcăm pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am îndrepta e picătura de sânge pe metru pătrat.
Dacă Biserica noastră ortodoxă nu se va apropia cu toată dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradantă şi mai disperată a popoarelor care au dispărut de pe harta Europei. De aceea, nu ne rămâne astăzi decât să ne reîntoarcem la cei pe care prin aceste jertfe înalte Dumnezeu i-a ales şi i-a aşezat să moară în cele mai groaznice chinuri.
Nu trebuie să stea în cale coloratura politică; politica este ceva omenesc, dar ce-i revine Bisericii este ca dumnezeiescul să-l scoată din omenesc şi să-l pună la adevărata valoare. Nu ne interesează ce a fost Sfântul Gheorghe, ce a fost Sfântul Dumitru, ce a fost Sfântul Ioan Iacob, nu ne interesează dacă a fost pe vechi sau pe nou, dacă a fost legionar sau nu - ei rămân martiri pentru că au jertfit viaţa lor pentru Dumnezeu şi neamul lor, ca nişte adevăraţi chemaţi şi aleşi ai Lui. Trebuie să ne dezbrăcăm de mentalitatea că a fost dintr-un partid sau altul. Noi suntem datori să-i punem în icoană pentru viitorul naţiei şi Bisericii noastre, ca oglinzi bine roditoare în viaţa noastră creştin-ortodoxă. Pentru că sămânţa creştinismului este sângele acestor martiri. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu să ajungem la o lumină care să bucure neamul prin canonizarea măcar a unora dintre ei.[2]
***
Dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.[3]
***
Necanonizarea noilor martiri ţine de nerespectarea dogmelor şi învăţăturilor Bisericii lui Hristos, Care Şi-a luat jertfele cele mai plăcute ale neamului. Nu sunt împotriva sfinţilor noştri de altădată, dar vreau să spun că avem această perioadă în istorie cu care ne putem duce în faţa lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul ţării, din toate puşcăriile, martiri care împlinesc toate condiţiile canonice necesare unei canonizări.
Iată că de pildă Biserica Ortodoxă Rusă are peste o mie de sfinţi canonizaţi şi canonizează în continuare martirii din temniţele comuniste. Acest gest al lor ar trebui să ne încurajeze şi pe noi. Să dăm la o parte temerea şi orice fel de interese, să putem intra în dorinţa şi în durerile neamului nostru. Să lăsăm la o parte viaţa noastră burgheză, care ne-a dus la lenevie şi trândăvie; toate interesele de orice fel, pe care le avem, să le lepădăm, că acestea sunt punga lui Iuda, care L-a trădat pe Hristos şi această trădare se urmăreşte şi până astăzi, din dorinţa de stăpânire şi de mărire a scaunelor deşarte.[4]
[1] Interviu realizat de Monahia Fotini, din Revista Atitudini, nr. 3/2008, pp. 24-27.
[2] Din interviul luat părintelui Justin Pârvu de Victor Roncea, tipărit sub titlul Martirii din închisori ar trebui canonizaţi –apărut înZiua, 22 iulie 2008.
[3] Din volumul Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, volum de Adrian Alui Gheorghe, Editura Credinţa strămoşească, 2005.
[4] Citat din Revista Atitudini, nr. 3/2008, p 94.
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicai Micle:
"Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toata lumea, sunt un om urât si temut, fara nici un folos..., unul din oamenii cei mai urâti din România... Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa înfrânga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor".
"Si mai potoliti-l pe Eminescu!" s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de catre acei oameni politici care aparau interesele evreilor, oameni politici masoni, sustinuti finalmente, din pacate, chiar si de catre oamenii politici conservatori, în numele partidului carora vorbea gazetarul si marele poet national Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar si de catre Petre-Carp, sef alaturi de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totusi într-un puternic conflict. Carp era însa, totodata, si membru al lojei masonice Steaua României, alaturi de Maiorescu, Alexandru Sutu, Theoder Rosetti si altii care se vor ocupa de lichidarea poetului si gazetarului Mihai Eminescu. "Eminescu era ca o stânca. Posibil ca, initial, junimistii [masonii] sa nu-si fi dat nici ei seama ca, aducându-l la Timpul, practic îsi pun singuri bomba în casa" (C. Cernaianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetateanului, vol.II).
"Tristetea este rana sufletului" Sf. Ioan Gura de Aur
Acest Blog isi propune sa posteze date, filme, informatii, documente preluate de pe mai multe site-uri pentru a le aduce la cunostinta celor ce vor sa STIE cate ceva din ISTORIA ROMANIEI asa cum nu se invata ea in scoala. Daca vreti sa colaborati la strangerea datelor necesare completarii temei propuse de acest blog va rog scrieti-mi pe email-ul blogului. Puteti sa imi trimiteti link-uri despre ISTORIA ADEVARATA A ROMANIEI, asa cum a fost ea scrisa in fiecare moment al existentei ei, gasite de dvs, pe net sau povestite de bunicii si parintii vostri si veti fi producatori activi ai acestui blog.
Galati Time
)+',height='+(287+phbzoomofsy())+',scrollbars=auto,left=200,top=200,resizable=1,toolbar=0,location=0,directories=0,status=0,menubar=0,copyhistory=0'%20);%20if%20(document.images)%20newWindow.focus()){kind=link}